Folosim timpul petrecut #Aca2ă pentru a depăna o serie de amintiri despre carierele unor personalități sportive de excepție, ale căror destine au fost legate de Sectorul 2 al Capitalei.
Cu ajutorul marelui jurnalist sportiv Ioan Chilom.
Bombardierul din Colentina
“De Ion Monea mă leagă niște amintiri aparte. Puști fiind, el cu patru ani mai mare ca mine, băteam mingea împreună în groapa Tonola, azi parcul Circului de Stat și făuream vise care mai de care. În primăvara lui 1954 ne-am hotărât să mergem la Dinamo, la fotbal. Auzisem că se face selecție în “Ștefan cel Mare” așa că ne-am prezentat. Antrenorul secției de copii și juniori a Tânărului Dinamovist era reputatul antrenor Petre Steinbach. Ne-am străduit noi să arătăm ce știam, am alergat, am dat goluri, dar la sfârșit doar pe mine m-a oprit. Ion Monea și Mihai Dumitrescu, tovarășul lui de cartier în Colentina, au fost trimiși acasă. Supărare mare, vă dați seama, apoi, o perioadă, nu ne-am mai văzut. După câteva luni mă întâlnesc cu ei în parcul clubului, ambii în treninguri roșii și genți cu emblema lui Dinamo pe ele. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-au spus că sunt la secția de box, ambii deja legitimați!
Cât de inspirată a fost alegerea lor pentru sportul cu mănuși o să vedem o dată cu trecerea timpului.
Mihai Dumitrescu, Miță Blondu’, cum era poreclit, a ajuns campion național la semi-ușoară, considerat unul dintre cei mai talentați boxeri ai generației sale, un adevărat scrimer în arta pugilitului. Iar despre Monea ce să mai zic, a devenit o mare vedetă a ringului de box, realizând performanțe de-a dreptul excepționale.
S-o luăm pe rând. În țară, cinci ani la rând, puțini adversari au rămas în picioare în fața sa, câstigând titlu după titlu de campion. Dar marea confirmare a venit în echipa națională. Titular al tricolorilor la categoria mijlocie, Ion Monea a concurat la trei Olimpiade, obținând rezultate excepționale pentru boxul românesc, într-o perioadă în care rușii, cubanezii și americanii făceau legea. La Roma, în 1960, a ajuns până în semifinale, cucerind bronzul olimpic, campionul categoriei devenind nimeni altul decât celebrul Cassius Clay! Patru ani mai târziu, la Tokio, dezavantajat de arbitraj, a rămas în sferturi, deci un loc 5, fapt care l-a nemulțumit profund. S-a pregătit extraordinar pentru a-și lua revanșa în Mexic 1968. Înaintea Jocurilor Olimpice din Capitala sud-americană, băiatul din Zărnești, de lângă Brașov, dar școlit de mic în cartierul Colentina, devenit o forță a pugilatului mondial, era considerat principalul favorit al
categoriei 81 kilograme. Și a confirmat toate așteptările, urcând până în semifinale fără probleme.
Dar, cum se întâmplă uneori în sport, mai ai nevoie și de șansă. Monea n-a avut parte de ea. În acel meci câștigat, s-a accidentat la brațul drept și nu a mai putut lupta în finală. La festivitatea de premiere a urcat pe treapta a două a podiumului olimpic, alături de Dan Pozniak, un rus care a primit aurul fără să lupte. Așadar, argint olimpic, o mare performanța pentru boxul românesc, dar și o insatisfacție pentru Ion Monea, aceea a ratării titlului olimpic.
Trei ani mai târziu, în 1971 devenea antrenorul principal al secției de box dinamovist. Oficialitățile țării nu i-au uitat meritele și, în anul 2000, l-au distins cu medalia Crucea Națională pentru Serviciu Credincios. A venit la festivitate, el, mândrețe de bărbat, doar într-un picior, cealălalt îi fusese amputat pentru o formă gravă de artrită. A plecat dintre noi în 2011, fiind înhumat la cimitirul din cartierul Colentina, unde a copilărit și trăit.”