Nu cred să existe în fotbalul românesc vreun un jucător care să fi primit mai multe supranume decât Florea Dumitrache. Corsarul Roib, Teroarea Blondă, Mopsul etc. De ce oare? Pentru că, etapă de etapă, aproape fără odihnă, Mopsul făcea partide de excepție, marca goluri senzaționale ori îngenunchea apărările adverse prin driblinguri electrizante. Iar gazetarii nu mai știau cum să-l numească pentru a-I scoate în evidență cât era de mare.
Pentru Dumitrache postul de atacant nu avea secrete. Era dotat de la natură cu calități extraordinare: viteză, dribling, schimbări de direcție, șuturi cu ambele picioare, detentă de excepție pentru un jucător de numai 1,78 m. Marca cu stângul, marca cu dreptul, marca cu capul, marca din foarfecă, marca din plonjon, marca din orice poziție! Era spaima portarilor. Dar și a fundașilor. Să ne amintim faza din Mexic 1970, de la CM, când l-a fentat pe Bobby Moore și acesta a căzut ca secerat. Dar golurile marcate la Atena, pe Karaiskakis, unul cu dreptul, celălalt cu stângul, și ne-am calificat la CM!
Toată lumea îl iubea, publicul era topit după fazele construite sau finalizate de el. Era un băiat vesel, binedispus, îi plăceau glumele, avea o voce frumoasă, Dinu îi zicea Robertino, un cântăreț la modă în anii aceia. Dar eu vreau să vă povestesc o ispravă de-a lui, dintr-un meci contra Rapidului, jucat de Dinamo pe teren propriu. O ilustrare a talentului ieșit din comun al acestui jucător. Mai erau câteva minute până la pauză. Dumitrache era rezervă, veniseră Dudu Georgescu și Nea Nae Nicușor, antrenorul ”câinilor” pe atunci, îl lăsaseră pe Mops pe bancă. Stătea lângă mine, iar în partea cealaltă era Nelu Nunweiller, secundul lui Nicușor. La un moment dat, Florică îmi face semn cu cotul, zicându-mi: ” Îl vezi pe Ioniță cum stă în poartă, dincolo de 6 metri?” ” Și ce-i cu asta?” I-am zis. ” O să mă bage, trebuie să câștigăm și să fii atent, o să dau gol peste el”. ” Lasă-te de goange, tu dă gol, nu contează cum!”
Zis și făcut. Dumitrache intră după pauză, nu trec 6-7 minute și primește o minge pe sus, în marginea careului de 16 m, de la Radu Nunweiller. Minge grea. Se face că vrea s-o preia cu dreptul, o lasă să treacâ și, cu piciorul stâng, cu spatele la poartă, o aruncă peste Ioniță, care în zadar a încercat să recupereze terenul până la linia porții, mingea s-a dus cuminte, peste el, intrând în poartă sub bara transversală. Iar dumnealui, extraordinarul atacant care era Dumitrache, nici măcar n-a întors să-și vadă isprava. A pornit spre centru, cu degetul arătător ridicat spre cer în semn de reușită. Stadionul, arhiplin, a explodat pur și simplu.
Acesta era Dumitrache. Cel mai mare atacant pe care l-am avut vreodată. Declarat de două ori cel mai bun fotbalist al țării și de alte două ori golgeter al campionatului intern. Corsarul Roib, Teroarea blondă, Mopsul…a fost odată ca niciodată…
*Cu ajutorul marelui ziarist sportiv Ioan Chilom.