Popa, Nunweiller 3, Nunweiller 4, Ivan. O linie de apărători care a scris istorie în anii ‘60. Cu ei, Dinamo a cucerit patru titluri consecutive, în 1961, 1962, 1963, 1964, și trei Cupe ale României. Popa, Nelu Nunweiller și Ivan alcătuiau și linia defensivă a echipei naționale a acelor ani.
Dacă îl vedeai pe stradă, Cornel Popa părea mai degrabă luptător decât fotbalist. Mic de înălțime, cu puțin sub 170 cm, vânjos, picioare puternice, el își arăta calitățile, cu adevărat, pe gazon, în jocuri. Agil, deosebit de rapid, cu o lovire a mingii de invidiat pentru un fundaș, cu învăluiri inteligente pe flancul drept și centrări ca la carte, Popică, cum îl numeau coechipierii, era un titular indiscutabil, atât la formația din “ Ștefan cel Mare”, cât și la reprezentativa țării. A jucat de 252 de ori în divizia A pentru Dinamo și a adunat 27 de selecții la națională, asta în condițiile anilor ‘60, când calendarul internațional al tricolorilor era destul de sărac.
Mereu zâmbitor, bine dispus, cu o fire deschisă , comunicativă, dar aspru și impresionant prin combativitate și dăruire în meciuri, Cornel Popa a fost, după părerea multora, până la Satmareanu 1, cel mai bun fundaș dreapta din fotbalul românesc. A venit la Dinamo în 1957, de la Bacău , dar s-a format ca jucător la Iași. S-a impus de la început ca titular și nu a mai părăsit echipa până în 1969, când a plecat în Turcia la Besiktas. Profilul său de fundaș ofensiv îl aducea de multe ori în preajma portilor adverse, el fiind deopotrivă servant, dar și marcator. Făcea o aripă dreaptă cu Pârcălab de mare valoare. Memorabile au rămas prestațiile lui în partidele cu Real Madrid al lui Di Stefano și Gento, dar și Internazionale Milano.
La revenirea în țară din Turcia, în 1970, a lucrat o vreme la copii și juniori, după care s-a retras din fotbal. Firea lui libertină l-a pus în conflict cu uniforma de milițian, așa că ultimii ani din viață i-a petrecut lucrând la diferite instituții, inclusiv în Obor, leagănul fotbalului dinamovist. A murit în anul 1999 la numai 64 de ani.