Momente de glorie ale sportului românesc.
În colaborare cu marele ziarist Ioan Chilom.
Sportul cu mingea mică are o istorie oarecum ciudată. A început ca fotbalul, în 11 jucători, în aer liber, pe iarbă. La fete, de pildă, în anii ‘50, româncele au fost campioane mondiale, apoi, odată cu dezvoltarea bazelor sportive, în special în Germania, Cehoslovacia și Franța, s-a intrat în săli și a fost omologat handbalul în 7.
Băieții noștri l-au practicat și pe cel în 11, dar ne-am adaptat extraordinar de repede la cel în 7. Așa de bine, încât între anii 60’-‘75 am devenit “vioara întâi”, adică cei mai tari. Cum se explică asta? Simplu. Aveam toate calitățile pentru acest sport: manevrarea mingii mici, viteză, inspirație, putere de luptă, și mai ales inventivitate.
Ascensiunea noastră a început în 1961, odată cu titlul mondial cucerit în fosta RFG. Mare surpriză! I-am învins în finală pe cehoslovaci, considerați mari favoriți, după o luptă acerbă și un scor de 9-8 pe muchie de cuțit. “ Întâmplare”, au titrat ziarele din vest. S-au înșelat, pentru că în anii următori, lumea handbalului mondial avea să recunoască supremația indiscutabilă a românilor. Al doilea titlu mondial, în 1964, l-am obținut chiar în Cehoslovacia, cu Suedia în finală, 25-22. Apoi, în 1970, la Paris, într-o finală halucinantă, cu prelungiri și un 13-12 pentru noi, în fața nemților democrați. În fine, al patrulea titlu mondial, din păcate și ultimul, a venit la Berlin, revanșa cu RDG-ul, chiar la ei acasă. N-a contat, eram prea buni, și 14-12 pentru noi !
Doi mari antrenori, Nicolae Nedef și Oprea Vlase, au făurit echipe tricolore invincibile în acea perioadă. Cu mari, nu mari, ci uriașe vedete! Mosser, un adevărat magician, golgeter al CM din ‘64, Gruia, stângaciul diabolic care rupea plasele mai ceva ca la fotbal, și el golgeter al CM, în 1970, Birtalan, tunarul, cel mai bun marcator al CM din ‘74, cu 43 de goluri. Cei trei au fost golgeterii de prim-plan, dar în aceste echipe campioane mondiale au evoluat mulți jucatori de mare calitate. Să amintim de paradele extraordinare ale lui Penu, de arabescurile lui Gațu, de aruncarea de la șold, patent original a lui Ivănescu, de stânca care era Licu, de zidul impenetrabil alcătuit de Gunesch, Kicsid sau Stângă, de Samungi, Coman, fratii Costache, Ștef, Tudose, Stokl, Bota, Voina, etc., etc.
Apoi, am dispărut. Nu de tot, dar fără rezultatele de până atunci, dar cu tresăriri de orgoliu la JO din 1976(argint) și la JO din 1980 și 1984 (bronz).
Ce s-a întâmplat? În primul rând, apariția pe plan mondial a altor forțe, pregătire de… tehnicieni români, dar și de condiții de pregătire net superioare nouă: Rusia, Serbia, Germania Federală, Franța, Spania. Apoi, lipsa sălilor de joc și antrenament, în general a condițiilor necesare marii performanțe, dar și pierderea interesului din partea conducătorilor sportului de atunci.
De doi ani, Dinamo mișcă ceva, dar mai ales prin jucătorii străini transferați. În rest… noroc cu fetele și cu Neagu.
Vom reveni vreodată acolo sus, în fruntea ierarhiei handbalistice mondiale? Sincer? Puțin probabil în viitorul apropiat!